Eram sigură c-o să-mi placă J. Edgar, nu doar pentru că îmi plac filmele biografice despre personaje puternice, dar mai ales pentru că ultimele roluri ale lui DiCaprio m-au făcut să-l iert pentru melodrama din Titanic și să aștept mereu mai mult de la el. Așadar m-am așezat în fotoliu cu așteptări mari. Din păcate, m-am dezumflat repede. Dac-aș fi știut din start că scenariul a fost scris de Dustin Lance Black, tipul care-a câștigat un Oscar pentru scenariul de la Milk, poate-aș fi fost mai moderată în pretenții (în timpul lui Milk am adormit de cel puțin șase ori).
Mă așteptam să aflu lucruri interesante despre cum a luat ființă FBI-ul, această instituție atât de prezentă în mai toate filmele și știrile americane. Despre viața celui care a condus această instituție vreme de jumătate de secol. Despre America anilor 20, despre politica și obiceiurile vremii. Am aflat în schimb cât de tare mă poate enerva un machiaj de îmbătrânire și ce stresante sunt anacronismele și gafele de scenariu pe care chiar și o profană ca mine le-a mirosit rapid.
Personajul cu siguranță e unul fascinant, până la urmă tipul a implmentat sistemul de amprentare în SUA și a reușit să șantajeze toți președinții americani cu care a fost contemporan pentru a-i convinge să confere FBI tot mai multă putere pe teritoriul tuturor Statelor Unite, păcat însă că regizorul Clint Eastwood n-a reușit să ne facă să-l admirăm măcar un minut pe acest personaj glorios. Sigur, din film aflăm că personajul nostru are și el are secretele lui, poate mai rușinoase ca ale tuturor victimelor șantajelor sale, dar asta nu ni-l face neapărat simpatic.
Scenele dintre J. Edgar și prietenul său de-o viață, Clyde Tolson, sunt printre singurele fără cusur din film. Și atmosfera anilor 20 – 70 e pe alocuri creionată sugestiv. Altfel, un alt film biografic care nu ne rămâne în minte mai mult de 1 minut după ce-am părăsit sala de cinema. Păcat de subiect, merita un tratament mai bun, după părerea mea.
