##Mihail VAKULOVSKI, „Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău” (rockman)
„Student la Chişinău” de Mihail VAKULOVSKI e primul rockman din trilogia „TOVARĂŞI DE CAMERĂ” (care, de fapt, e un roman sută la sută şi poate fi citit şi fără ce va urma). O trilogie prin care trece Prutul, prima parte fiind despre studenţia chişinăuiană a personajului-narator, „tema” trilogiei fiind colegii lui de cameră din timpul studiilor.
Personajul homodiegetic ţine scheletul „Tovarăşilor…” (în jurul lui învîrtindu-se cu graţie celelalte personaje, întîmplări, idei), el face facultatea la Chişinău exact în perioada marilor schimbări sociale, 1989 – 1993 (primul volum), apoi urmează 3 ani de muncă (perioada de tranziţie, cînd are loc trecerea dintr-o parte a Prutului în cealaltă parte); celălalt, al 3-lea volum, cuprinzînd perioada doctoratului la Bucureşti. 2 ţări frăţeşti, 2 lumi atît de apropiate şi totodată atît de diferite, lectura rockmanului te distrează, dar şi te pune pe gînduri, te face să te încrunţi, dar şi să izbucneşti în rîs, îţi face dor de locuri şi de (unele) personaje (muuulte şi pline de viaţă), există întîmplări reale, cum ar fi mitingurile de la Chişinău, personaje şi situaţii reale.
Un anti-bildungsroman existenţial, scris cu umor şi ironie, într-un limbaj viu, autentic, cu elemente de roman epistolar, realist, istoric, naturalist, despre o lume plină de viaţă…
##Dan PERJOVSCHI, „20/22. Douăzeci de ani de texte”
Dan Perjovschi e cunoscut ca unul din cei mai importanţi artişti contemporani. Dar în afară de artist plastic de excepţie, DP e şi un ziarist & scriitor extraordinar, scriind şi desenînd săptămînal pentru revista „22”, aceste texte fructificîndu-se din pdv editorial în „Vis a vis” şi, recent, în volumul „20/22. Douăzeci de ani de texte”. „20/22” cuprinde textele din 1991 pînă-n 2010, fiecare an fiind ilustrat cu un singur desen.
Volumul ne permite să vedem evoluţia stilului lui DP. Multe din textele sale prind exact realitatea din momentul scrierii, doar că sînt la fel de actuale şi acum, personajul principal al cărţii fiind acelaşi de la început pînă la sfîrşit: România. DP ştie să spună f. mult(e) pe spaţii f. mici, textele sale sînt uneori ca nişte flash-uri, alteori ca nişte rafale de kalaşnikov, alte dăţi – pur şi simplu sînt foarte frumoase, dar şi adevărate, cu rădăcinile în realitate.
Acum, în 2011, avem un DP precis, exact, tăios, puternic, foarte tehnic şi deosebit de talentat, revoltat, simplu ca adevărul şi dur & intransigent ca oglinda în care (te-)ai privit azi dimineaţă. Cum a devenit cel de acum, dar şi cum au trecut cei 20 de ani post-ceauşişti de tranziţie continuă puteţi vedea din „20/22”, totul e acolo, de la Ceauşescu la lebedele din Viena…
##Liviu Ioan STOICIU, „Pe prag (Vale-Deal)” (poezie)
M-am întrebat mereu cum ar fi poezia lui Liviu Ioan Stoiciu dacă nu ar avea acele două planuri celebre, dacă ar scrie o carte de poezie în care să renunţe la una dintre cele două linii de subiect, astfel îndepărtîndu-se de poezia realului fabulos şi apropiindu-se mai mult de poezia cotidianului. Ei, „Pe prag (Vale-Deal)” poate fi considerat şi un răspuns pentru cei care şi-au pus aceeaşi întrebare, pentru că „Pe prag (Vale-Deal)” nu mai are acele dealuri realiste & existenţialiste şi acele văi fabuloase.
„Pe prag (Vale-Deal)” e o carte „simplă”, compusă din poezii directe, dure şi dureroase în acelaşi timp. Fireşte că n-a dispărut chiar cu totul dialogul cu copilăria şi cu locurile copilăriei, amintirile din trecut şi iubirile care vin din viitor, acest „gust” a rămas, ca şi acel „miros de frumuseţe”, dar aceste linkuri din trecut apar şi dispar ca nişte licurici. Liviu Ioan Stoiciu a împărţit „Pe prag-ul…” în două părţi. Prima parte e existenţială şi biografică, mai sufletească şi mai spirituală, chiar din titlu („Iubirea, care vine din viitor”), mai pesimistă, partea cărţii vieţii în care îşi pune întrebări existenţiale, mai… periculoasă („să prindem vulpea turbată cu mîinile libere”). Partea a doua, „Privind în gol. Dus pe gînduri”, e mai tihnită, mai liniştită şi chiar mai optimistă.
O carte de poezie care s-ar putea să se afle între ce-a scris Liviu Ioan Stoiciu pînă acum şi ce urmează, „pe prag”, cum citim în titlu, dar şi-n confesiunea de pe coperta a III-a: „Gîndim fragmentar, sărim de la una la alta, avem atenţia distributivă, ne concentrăm pe mai multe planuri deodată, dar de fiecare dată păstrăm o coerenţă a firii, subterană. O gîndire spontană, aflată mereu „pe prag”, „între” şi „între”, fragmentară, care te trece pragul înainte şi înapoi (biografia îmi e dominată de prag, de trecere, în timp şi spaţiu), între plus şi minus, raţional şi iraţional. În versurile mele nu fac decît să ţin cont de această realitate a pragului. Aşa percep eu realitatea, înnoită natural, fragmentar (subînţelegînd însă întregul ei, fie şi suprarealist, abrupt, rupt): în secvenţe, elegii, ipostaze, videoclipuri, arte de avangardă. Dacă suntem ceea ce gîndim, n-ar trebui să fiu luat şi eu aşa cum sunt? Am ars, într-o viaţă de om, etape la masa de scris, în regula acestei gîndiri „pe prag”.”
O poezie-film, poezie-clip, poezie-descriere, poezie oximoronică, poezie stop cadru din care se scurg stări şi sentimente şi curge sînge, viaţă, poezii existenţialiste, ale deznădejdii, poeme ale inutilităţii, dar şi poeziile. O carte care-l ţine pe Liviu Ioan Stoiciu între cei mai activi şi mai consistenţi scriitori contemporani.
