Pe unul dintre traseele mele, la una dintre intrările în parc, e Raiul Pitulanilor. Despre raiul acesta n-am scris niciodată, pentru că prea zadarnic senină ar fi fost povestea. Dar azi e o zi în care mă gândesc la apariţii, la dispariţii, la triste în-locuiri, şi iată raiul.
Este o casă cu o grădină părăginită în spate, în faţă câteva trepte roase de timp, o bilă de piatră şi, de cele mai multe ori, o pisică, fie pe scări, fie sus pe pervaz. Iar pisica asta, dacă te opreşti şi foarte încet încerci să o mângâi, chiar stă, şi cum-necum deodată vin şi alte pisici, mai ales dacă scoţi şi ceva bun din buzunar, hopa-ţopa, în salturi apar de peste tot pitulanii,
pisici şi motani, toţi tigraţi, uite-i cum vin gonind de peste garduri, de prin toate curţile din jur, şi deodată te vezi înconjurat de şase, şapte, opt pitulani, toţi tigraţi, doar unul negru, spre superbeţea întâmplării, ca un accent.
Pe pitulanii aceştia o să îi cauţi când şi când, în zilele cu lacăt, şi-o să te bucuri întotdeauna de ei, chiar dacă niciodată nu vor mai fi ca prima oară, chiar opt, negru ca pantera şi cei şapte pitulani. Iar de Crăciun, cu darul pitulat în buzunar, o să te îndrepţi cu sufletul senin spre raiul acela, şi-o să tresari când o să vezi din depărtare un ghem tigrat jos pe alee, în zăpadă, şi de ce nu mişcă deloc o să te întrebi, şi oare e un pui de pitulan sau ce să fie? Iar când te apropii vezi, vai, un uliu, un uliu păsărar, cu capul pe-un umăr, cu ochii închişi, cu aripile blând adunate în frac. Şi nemişcat va rămâne acolo, în nea, până ce se vor ridica lacătele.
**P.S.:** Pentru că este ultima mea întâlnire cu dumneavoastră în acest colţ de pagină, vă spun la revedere, cu drag.
