Mă mir că regizorul e bărbat. Un bărbat care ştie ce poate să iasă atunci când relaţia unei femei cu mama e mai apropiată decât ar trebui să fie.
Părerea mea e că filmul n-avea cum să fie foarte popular, având în vedere că forţează de la început o situaţie şi e clădit pe o idee ce n-avea cum să prindă decât la francezii iubitori de haos amoros. Ca să fac o paralelă, filmul mă duce cu gândul la O scrisoare pierdută. O depeşă de amor, numai că nu prăpădită, ci retrimisă intenţionat. Comicul de situaţie salvează structura peliculei.
Ca să nu divulg prea mult din scenariu, mă rezum la a spune că-i un film despre intenţii bune cu final previzibil, cu lovituri de teatru simpatice şi distribuţie ce dă un plus de valoare. Minciuni cusute cu aţă albă ambalate hollywoodian, cu destinatar european.
Fiind un film uşurel a primit, inevitabil, critici pe măsură. Fie că e comparat cu Amelie, fie că scenariul scârţâie, fie că-i copiat după Jane Austen, fie că e prea puţin credibil, oricât de romantici am fi. Am apreciat cum e construit personajul madamei şi felul în care, deşi transmite că are un destin melodramatic, reuşeşte să întinerească sub ochii spectatorilor.
Cu toate că de la început până la sfârşit am rămas cu senzaţia de „Nu-mi place, ia-l tu, ţi-l dau ţie, să te facă pe tine fericită”, mi-a plăcut s-o revăd pe Audrey Tatou, să-i admir delicateţea cu care înjură şi felul în care îşi dă ochii peste cap când intră în belele.
**Minciuni adevărate**
**Regia: Pierre Salvadori**
