În Europa (I)

Ne apropiem de încheierea unui nou rând de prezenţe româneşti, la nivel de cluburi, în fotbalul european. LA ORA CÂND APAR ACESTE RÂNDURI (la închiderea ediţiei), mai avem doar cîteva zile înaintea Crăciunului. Dar să rezumăm ce am văzut, pînă acum, în această toamnă. STEAUA, mai întîi, deoarece, alături de F.C. VASLUI, s-a aflat cel mai aproape de calificare. Sigur, tot mai întîi e de spus că, în runda finală, STEAUA a avut nevoie de victorie în faţa ciprioţilor de la echipa AEK LARNACA – şi a şi obţinut-o. Chiar detaşat. În a doua repriză. Cu un scor net: 3-1. STEAUA nu a strălucit întotdeauna, a fost uneori deplorabilă, a atins chiar şi sfîşietoarele adîncimi ale disperării, dar – la urmă – s-a revanşat sau a păărut că se revanşează.

Şi cum să nu fie aşa, când a mâncat o bătaie antologică (printre cele mai urîte din întreaga sa istorie aniversată, pînă azi, “semicentenare”) cu o echipă de anonimi din Israel. Evreii, nimic de zis, s-au dovedit meritorii. Finalul campaniei, însă, a şters complet gustul amar. VASLUIUL a mai avut puţin pînă cînd, vorba basmului popular, să poată atinge “soarele cu mîna – şi luna cu picioarele”. A zburat pe nori – şi pe cai mari, după egalul obţinut la Piatra Neamţ. Fireşte că ultimul meci a fost cel decisiv, ne-am pus mari speranţe aici – totul a părut foarte accesibil, dar povestea s-a poticnit.

Fireşte că şi „buldogul” de Viorel Hizo a avut, negreşit, un mare merit aici: experienţa, vîrsta – precum şi norocul şi-au spus un cuvînt important aici. Totuşi, finalul a fost cu oftică. În ciuda ratării – la mustaţă – a calificării, parcă îl şi văd pe Viorel Hizo, pe o altă buclă, cine-mai-ştie-cînd, la una dintre echipele ambiţioase ale Capitalei; nu că nu ar fi fost, ba, dimpotrivă, ni-l amintim foarte bine (şi) pe banca Rapidului-Rapiduleţ… Dar nu cred că ar fi exclus să îl vedem şi pe alte băncuţe…