Cu riscul de a dezamăgi componenta feminină a cititoarelor n-o să vorbesc despre cei ce se năpustesc, de bună voie şi nesiliţi
de nimeni, în celulele de bază ale societăţii noastre. Nici despre mulţii prieteni care se ocupă de organizarea de evenimente n-o să aduc vorba. Tema e alta şi o atac direct că spaţiul e mic.
La câţiva kilometri de satul Răchiţele, un sat cu rezonanţe natale primministeriale, se află cascada Vălul Miresei. Oricât mi-ar da ghes sufletul nu am de gând să vorbesc despre frumuseţea monumentală a acesteia. Vă invit să o descoperiţi singuri. Merită. Aveţi grijă doar să alegeţi pentru vizită o zi cu soare. Pe ploaie drumul de acces poate deveni un chin. În lipsa oricărei amenajări, acesta se transformă într-o veritabilă baie de noroi.
Există maşini, o să îmi spuneţi voi. Da, există spun şi eu. Poţi merge cu maşina pînă la circa un kilometru de cascadă. Acolo întâlneşti un panou suficient de vizibil care te atenţionează că te afli la intrarea într-un perimetru de protecţie maximă. Sunt unii care înţeleg şi, chiar în lipsa unei parcări, lasă maşina şi o iau per pedes spre cascadă. Alţii nu. Calcă acceleraţia, dau waţi la manele şi continuă drumul.
Concluzia e una. Până nu reuşim să înlăturăm vălul neputinţei administrative şi vălul nesimţirii n-o să ne putem bucura pe de-a-ntregul de Vălul Miresei. “Ţelul suprem al călătoriei nu este de a pune piciorul pe un pământ străin. Este de a putea, în sfârşit, să păşeşti în propria ta ţară ca pe un meleag străin.” Gilbert Keith Chesterton
