O să mă ierte poeţii pentru afirmaţia mea egoistă şi poate prea puţin documentată, dar mie nu-mi place toamna. E prea incertă.
Nu e nici fierbinte ca vara, nici geroasă ca buna iarnă, nici udă, nici uscată, în schimb e luuungă cât un anotimp de post, şi aglomerată ca Purgatoriul, că deh, încep şcolile şi grpădiniţele şi nu mai poţi ajunge de ici colo în mai puţin de-o oră plină. Ba mai şi încearcă să ne păcălească an de an cu dansul frunzelor ei frumos colorate şi cu mirosuri dulcege, dar eu una nu cad deloc în plasa ei. Nu-mi place şi basta.
Recunosc că există însă un lucru, un singur lucru, pe care-l admir la ea (la modul exclusiv raţional, fireşte, că inima-mi tot împotriva ei bate), şi anume că e bună cu timpul nostru liber. Nici n-am aterizat bine înapoi din vacanţă că am inboxurile pline de comunicate de presă despre premiere, lansări, festivaluri, petreceri şi concerte, câte 30 în aceeaşi seară, de nici nu ştiu de care capăt să-mi apuc agenda s-o organizez mai bine.
Poate dacă ies în fiecare seară pe undeva prin oraş, nici n-o să observ că e toamnă şi imediat o să cadă şi prima ninsoare…
