*- Ce s-ar fi întâmplat dacă părinţii v-ar fi cumpărat acordeon în loc de chitară, aşa cum intenţionau?*
– Era în vremea aceea un ţigan fără dinţi şi cam urât, care cânta melodii din filmul “Tinerii”, cu Cliff Richard, film la mare modă printre tinerii acelor ani. Mie îmi plăcea cum cânta acest om. După ce mi-au cumpărat ai mei chitara, la ieşirea din magazin, omul a apărut brusc în faţa mea. Întâmplare? Destin?… Nu ştiu să răspund! Mi-a cerut voie să cânte la chitara mea, mi-a acordat-o… eu nu am uitat episodul şi, iată, acum vi-l povestesc!
*- Cum vă amintiţi de anii când făceaţi parte din formaţia Cristal?*
– Pe mine m-a descoperit Puiu Creţu, pe când cântam în trupa mea, “Atletic”. Mi-a propus să-i fiu solist la formaţia pe care o conducea şi aşa a început totul! Simplu, pe o bancă, în curtea Casei Studenţilor, în care se organizau seri de dans, m-a întrebat: vrei să fii solistul meu?… şi eu am vrut! Am câştigat mai toate festivalurile studenţeşti ale vremii, am avut multe
concerte prin ţară, am cântat ani de zile la Costineşti, am avut turnee în străinătate, am învăţat să cânt cum trebuie şi în mod organizat. Mi-a folosit asta şi mai târziu, după ce am început cariera solo. A urmat perioada de Cenaclu Flacăra.
*- Ce aţi învăţat atunci?*
-Din ’78 am intrat în Cenaclul Flacăra. Acolo am cântat numai folk. Am învăţat ce înseamnă să te simţi liber… dar n-am reuşit să fiu într-adevăr. Am învăţat ce înseamnă să fii patriot… dar asta, acum, pare hilar, desuet, un lucru de care nimeni nu mai vorbeşte, başca să mai şi ţină cont! Am mai învăţat ce înseamnă cu adevărat valoarea şi am cunoscut de la Adrian
Păunescu adevărata istorie a României, aceea pe care nu am întâlnit-o în cartea de istorie.
*- Din 2009 sunteţi Cetăţean de Onoare al Municipiului. Ce reprezintă acest lucru pentru dumneavoastră? Ce aţi schimba, dacă aţi putea, în Galaţi?*
– Am devenit Cetăţean de Onoare în urma lansării albumului meu legat de Galaţi, “În oraşul cu floare de tei”. Mi-am dorit să fiu, am reuşit acest lucru şi datorită unor prieteni foarte buni care m-au propus. Ştiu că sunt foarte iubit de gălăţeni şi de aceea n-aş vrea să-i dezamăgesc niciodată! Ori de câte ori cânt acasă, la Galaţi, mă simt foarte bine. N-am treabă cu politica, numai oamenii politici pot schimba ceva într-un oraş, numai edilii pot aduce bucurii oamenilor locului, schimbări în bine sau în rău. Eu nu mă pricep la aşa ceva, deci rămân la chitara mea şi la scenă.
*- Cum vă amintiţi de anii de liceu, când aţi fost coleg cu Fiţa Lovin?*
– Anii de liceu pentru mine au fost diferiţi de cei pe care îi trăiesc tinerii, adolescenţii, acum. Noi aveam emoţii, respect şi frică faţă de profesori, de aceea am şi învăţat carte. Noi am învăţat o limbă română corectă, o limbă pe care ne bazăm şi acum. Liceul sportiv nr. 4 din Galaţi a fost pentru mine o lecţie de viaţă care mi-a folosit mai târziu. Viaţa mea de licean a fost frumoasă, plină de nebunii şi de amintiri pe care nu le voi uita. Poate par sărace cuvintele mele acum, dar eu ştiu cât reprezintă ele şi cât valorează pe cântarul vieţii mele. Pe Fiţa Lovin am cunoscut-o prin ’68. Ne-am împrietenit de la început. Ea avea prea puţin timp liber în vremea aceea, era sportivă de mare performanţă, dar tot am avut parte împreună de întâmplări hazlii, nebunii, trăiri de care ne aducem şi acum aminte cu bucurie: Tobi, Vasile, Fiţa, Roibu, Angela, Florentina, Portocala, Tudose, Mariana, Orăşanu, Cocoş, Carastoian… şi apoi profesorii: Soloviev, Cristea, Manolescu, Cucu, Pop, Baltag, Marcu, Ciubotaru “Şmichi”, Muşat, Lepşa, directorul Marian “Domnu’’…
*- Care sunt lucrurile care contează?*
– Dragostea, prietenia, sinceritatea şi Iubirea, cu I mare!… Dar n-avem toţi parte, pe parcursul unei vieţi, de toate acestea împreună.
*- Pe 10 iulie aţi împlinit 60 de ani. La mulţi ani! Ce vă bucură să faceţi sau să primiţi de ziua dumneavoastră?*
– Mulţumesc. Nu-mi plac cadourile. De aceea nu prea mă impresionează, nici nu mă dau în vânt după ele. De ziua mea am fost la mare, în Vamă, cu un grup de prieteni buni. Am băut, am mâncat, am dansat, am povestit, nu am dormit deloc, ne-am
amintit, am petrecut… am trăit!
*- În momentele când simţiţi că nu mai puteţi, ce vă ajută să mergeţi mai departe?*
– Credinţa… dar mi-e teamă, ca de un coşmar, că vreodată aş putea-o pierde. Omul fără credinţă e un animal fără conştiinţă, care vine de nicăieri şi pleacă undeva către nicăieri. De aceea îl iubesc eu pe Petre Ţuţea.
*- Ce simţiţi când vedeţi că o sală întreagă cântă cu dumneavoastră?*
– M-am obişnuit să văd sălile pline la concertele mele şi cred că mi se cuvine. De ani buni, relaţia mea cu fanii este extraordinară, vin la mine după spectacole, stăm de vorbă, mă bucur că îi preocupă muzica pe care o cânt. Păi, decât să asculte manele şi alte prostii, mai bine să le placă poezia şi un gen de muzică viu – folkul n-a făcut rău nimănui.
*- Ce le spuneţi cititorilor revistei Zile şi nopţi?*
– Gândul meu bun către ei şi să nu se lase păcăliţi niciodată. Noi, românii, ne-am lăsat până acum de prea multe ori păcăliţi şi cu bună ştiinţă…
